Veronica din Sălaj (1857-1932) – 160 de ani de la naştere

De ce Veronica din Sălaj?

Veronica din Sălaj s-a născut la 25 mai 1857, în oraşul Bistriţa, din părinţii Ioan Chitta, preot, şi mama Rafila, născută Bălan, rudă cu poetul ţărănimii George Coşbuc.
A copilărit pe plaiurile bistriţene şi năsăudene, înmiresmate de ozonul pădurilor de brazi, acolo unde poporul îşi cântă în melodie şi ritmice dansuri, viaţa pe care a trăit-o, cu întregul ei cortegiu de bucurii şi necazuri. A copilărit acolo, între minunaţii ţărani ai graniţei năsăudene, şi tot acolo şi-a trăit anii de visări ai tinereţii.
Năsăudul, focar de cultură al văii Someşului Mare, şi-a exercitat influenţa lui binefăcătoare asupra viitoarei poete, de unde a moştenit toate virtuţile creatoare ale acestui minunat colţ de ţară. Acolo i s-a dat ocazia să vadă şi să cunoască îndeaproape figura ţăranului stors de exploatare, care muncea şi trăia în epoca domniei banului şi a forţei brute.
La vârsta de cinci ani a început să înveţe tainele cititului şi scrisului cu caractere chirilice şi latine, cu învăţătorul confesional Costan Buta. La şase ani împliniţi a trecut la şcoala primară săsească din Bistriţa, absolvind acolo patru clase.
În anul 1867 s-a înscris la şcoala de fete din Năsăud, unde a terminat trei clase gimnaziale cu rezultate foarte frumoase, motiv pentru care tatăl ei a fost felicitat de către conducerea şcolii pentru „sârguinţa şi purtarea exemplară a fiicei sale, Veronica”. Tot la Năsăud şi-a completat studiul limbii române.
Anul al IV-lea (ultimul) de studiu l-a făcut la şcoala săsească de fete din Bistriţa, unde a învăţat, pe lângă alte discipline şi lucru de mână: croit, cusut, brodat şi alte lucrări practice-gospodăreşti. În ceea ce priveşte limba de predare, poeta arată următoarele în notiţele sale: „mai toate erau pe nemţeşte, eram atunci sub absolutismul austriac şi apoi sub liberalismul unguresc”.
Tatăl ei a fost capelan în Bistriţa şi apoi preot în comuna grănicerească Leşul Ilvei, judeţul Bistriţa-Năsăud. În familie au fost patru copii: trei fete şi un băiat, Veronica fiind cea mai mare.
Soarta a lovit greu familia Chitta, capul familiei decedând de tânăr.
În această situaţie grea, Veronica, deşi nu avea decât 17 ani, se căsătoreşte cu învăţătorul Nechita Liscan, originar din satul Imbuz (azi Mureşenii de Câmpie, jud. Cluj), din părinţi ţărani, după cum reiese din studiul: Icoana unei şcoli dintr-un colţ de ţară românesc, de Sandu Manoliu, tipărită la Năsăud în 1930. Nechita Liscan funcţiona ca învăţător confesional, începând cu anul 1867, în localitatea Cizer, judeţul Sălaj.
Astfel ajunge Veronica Chitta în Cizer, unde are prilejul să cunoască Ţara Sălajului, colinele Crasnei şi ale Silvaniei. De aici, de la poalele munţilor Meseşului şi Rezului (Plopişului), se va adăpa din fântâna darurilor poporului şi mirificului peisaj mioritic al acestui picior de plai.
Fiind departe de meleagurile natale, o cuprinde mereu dorul de casa părintească, de mamă, de fraţi şi surori. De aceea, din când în când descindea spre Bistriţa. Când o vedeau din depărtare, apropiindu-se de casa părintească, rudele o întâmpinau, exclamând: „Vine, vine Veronica, Veronica din Sălaj”. Acest fapt a inspirat-o să-şi semneze creaţiile literare de mai târziu cu pseudonimul Veronica din Sălaj.
Rănile sufleteşti pricinuite de moartea tatălui său încep să se vindece, mai ales prin venirea pe lume, în anul 1878, a fiului lor Ioan (Ionaşiu). Familia Liscan era o familie împlinită, fericită. Dar fericirea nu va dura mult, deoarece, după numai patru ani, moartea îl va răpi pe scumpul lor odor şi jalea va cuprinde familia. Ionaşiu va fi îngropat lângă biserica lui Horea, care îi va ocroti somnul de îngeraş. Şi astăzi se desluşeşte pe crucea lui inscripţia: „Ioan Liscan 1878-1882. Îl deplâng întristaţii părinţi şi unica-i surioară”.
Această grea lovitură dată de soartă va întări şi mai mult fiinţa gingaşă a Veronicăi; ea va începe să-şi verse jalea, durerea şi speranţa în versuri. Aşa începe drumul său în domeniul creaţiei literare.
Existenţa familiei Liscan în comuna Cizer a avut o mare influenţă în viaţa spirituală şi socială a locuitorilor. Veronica din Sălaj citea mult, era abonată la multe publicaţii. Alături de soţul său, învăţător, difuza cultura în mase.
Colabora la mai multe publicaţii ale vremii: „Gazeta de Duminică” din Şimleu Silvaniei (1904-1911 şi 1920-1932), „Unirea” de la Blaj (unde, se pare, a debutat la 25 octombrie 1902 cu poezia Fecioara), „Românul” din Arad etc.
Poeta era neîntrecută şi în lucrul de mână, în lucrul în gospodărie sau agricultură. Ţesea, alegea covoare, învăţând şi fetele din sat acelaşi lucru. Făcând parte din Reuniunea Femeilor Române Sălăjene, participă la adunările generale ale acesteia, „precum şi la întrecerile de lucru manual femeiesc”. În monografia XXV de ani de viaţă R.F.R.S., p. 65 şi 118, citim: „Juriul (…) «Reuniunii Femeilor Române Sălăjene», în adunarea generală din anul 1901, (…) cu unanimitate de voturi a hotărât ca din cele cinci premii de câte 5 cor. să se dea un premiu şi d-nei Veronica Liscan, născ. Chita din Cizer”.
În anul 1908, când Comitetul Central al Astrei s-a deplasat la Şimleu Silvaniei pentru adunarea generală, a făcut un popas şi la Cizer. Reproducem din „Gazeta de Duminică” relatarea primirii făcută de populaţia Cizerului: „Distinşilor oaspeţi li se serveşte un dejun în frumoasa grădină a vrednicului învăţător pensionar Nechita Liscan, din partea d-nei Liscan, a fiicei dânşilor d-na Budişan din Pria şi a d-şoarelor Orian din Cizer”.
Cu această ocazie, Veronica îi citeşte dlui Zaharia Bârsan unele din poeziile sale. Acestea au fost apreciate de înaltul oaspete, îndemnând-o pe poetă să le publice.
În anul următor, 1909, asupra familiei Veronicăi se abate un nou necaz: îi moare soţul, învăţătorul Nechita Liscan. Jale mare în comună şi în împrejurimi! La înmormântare participă multă lume cernită şi înlăcrimată.
Rămasă singură, viaţa îi va deveni tot mai grea. După câţiva ani va merge la Cluj, unde va locui la o nepoată a sa, Viorica, una dintre cele două fete ale fiicei sale, Veturia Budişan (preoteasă de Pria), ce se căsătorise cu inginerul silvic Brebenaru. N-o să-i placă aici, gândul ei fiind tot la Cizer, unde va reveni. Din această perioadă datează poezia Cuibul solitar, în care îşi exprimă dorul de casă. Poezia este datată: „Cluj, Mai 1925” şi este publicată în „Gazeta de Duminică” (anul III, nr. 28-29 din 12 iunie 1925, p. 2).
Timpul s-a scurs repede şi pe neobservate întocmai ca zborul unei rândunici şi poeta noastră, copleşită de argintul vârstei, a îmbătrânit cu zilele. Cu sufletul îndurerat de scurgerea fără revenire a anilor, presimţea că o boală grea o pândeşte. Şi într-adevăr, spre regretul nostru, nu s-a înşelat în presimţiri, deoarece la scurtă vreme a suferit o operaţie foarte grea şi gingaşă la ochi în clinicile din Cluj, după care a urmat o paralizie parţială a organismului său.
Cei care se aflau în apropierea ei, rudenii, prieteni şi cunoscuţi, povestesc admirativ despre poetă, cum, pe lângă ochelari, mai folosea şi lupa ca să poată descifra măcar titlurile din publicaţiile la care era abonată şi de care nu voia să uite şi să se despartă.
Poeta se simţea în „cumpăna morţii” şi, ca atare, a chemat la patul ei de suferinţă pe Boca Ioan, cântăreţ la biserică şi lemnar priceput, spunându-i să-i facă un sicriu din „scândură proaspătă din brad”, iar înmormântarea ei să fie cât mai simplă şi fără nici o pompă (Ultima dorinţă).
Boala Veronicăi înainta cu tropot, mai luptă câtăva vreme împotriva destinului, apoi răul se dezlănţui odată cu paralizarea totală a corpului şi atunci coardele poetei plesniră. În sufletul ei ultimul zăplaz al judecăţii se prăbuşise şi închipuirea năvălea clocotitoare.
Când limba morţii sale ajunse pe pragul al doilea al vieţii, inima i se opri, ochii ei se tulburară de apa morţii şi poeta trecu în univers, când orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, aşezat în peretele din faţă, bătu ora 23 a zilei de 14 august 1932.
A fost înmormântată simplu, aşa cum a dorit, pe malul apei (a Văii Cizerului, pe malul stâng), alături de fiul şi soţul său. Pârâul curge încet şi liniştit ca să nu-i tulbure somnul de veci.

Impresii ale contemporanilor

Datorită educaţiei primite şi a mediului în care a crescut, Veronica s-a identificat cu poporul din sat în grai, idei şi sentimente, considerente pentru care a fost apreciată, iubită şi stimată toată viaţa.
Este concludent în acest fel portretul construit în manieră populară cu mijloace şi chiar cu unele imagini din (de) vocabular, pe care îl face în numele sătenilor un bătrân, cu păr cărunt şi mustaţă colilie, pe nume Ioan Boca, de 83 de ani, nr. casei 6, care spune: „Era înaltă, subţirică, cu faţa bărnace (brunetă), gingaşe ca o floare de grădină, cu ochii căprui şi cu părul cum e mura. Cinoşe (frumoasă – n.n.) şi plăpândă, era mereu veselă şi senină ca o zi de primăvară. Vorba ei ca şi catifeaua, mângâie urechea celor ce o ascultau.
Avea un suflet minunat, era dreaptă şi bună cu toţi, ca o pâine caldă”.
Un alt bătrân al satului, Gheorghe Cristea, de 70 de ani, nr. casei 398/A, după ce l-am întrebat, stă oleacă şi se sfătuieşte cu gândul, începe să povestească: „Când trecea pe uliţă cu pasu-i domol, din fiecare poartă i se dădea bineţe. Femeile mai în vârstă îi strângeau mâna prieteneşte, nevestele şi fetele îi cereau sfaturi, iar copiii şi şcolarii o înconjurau cu dragoste şi respect, căci veşnic avea miere (bomboane – n.n.) în buzunare. Era plină de sfaturi ca şi stupul de albine”.
Poeta a fost dublată şi de un simţ practic, deoarece a luptat pentru educarea ţărănimii în spiritul muncii. Bătrânul Florian Onisie, de 60 de ani, de la nr. casei 302, povesteşte că: „Plăcerea ei era să altoiască trandafiri şi avea o grădină minunată cu astfel de arbuşti, situată lângă şoseaua ce duce la Ciucea, încât de la distanţă te îmbăta mirosul trandafirilor. Mulţi dintre noi de la dânsa am învăţat acest minunat meşteşug”.

Opera

Cu ocazia cercetărilor făcute şi a discuţiilor purtate cu rudeniile, prietenii şi cunoscuţii scriitoarei, care au pus la dispoziţie, cu dăruire, o parte din lucrările ei, ce rămăseseră de pe urma războiului, am reuşit să intrăm în posesia celor 40 de manuscrise, dintre care 37 de poezioare înmănuncheate în trei volume, o scrisoare în proză compusă din 27 pagini, neretuşată, scrisă şi semnată cu mâna proprie de Veronica din Sălaj şi intitulată Din trecutul de zece ani ai unei bunici, precum şi un alt manuscris intitulat Apel către surorile mele române.
În afară de acest material, majoritatea inedit, am putut deduce din însemnările ei că a predat o parte din poeziile sale profesoarei Flora Buzilă, măritată Iuga, prietenă a familiei Chitta, care la rândul ei le-a înmânat profesorului universitar Gheorghe Bogdan Duică (1865-1934), cercetător renumit şi bun cunoscător de izvoare. Care a fost soarta lor de aici înainte şi unde se află în prezent, n-am reuşit să aflăm, lipsind dovezile certe. Orice ipoteză este riscantă.
Poeziile pe care am reuşit să le dezgropăm în parte, le putem grupa, într-un fel, pe şapte teme:
*Poezii în care-şi manifestă durerea şi regretul ei nemărginit pentru pierderea timpurie a unicului băiat, Ionaşiu, şi a soţului ei, Nechita Liscan, după care lovitură, viaţa ei n-a avut aproape niciun înţeles.
*Poezii inspirate din nostalgia satului revăzut.
*Poezii inspirate din natura înconjurătoare a satului Cizer admirată de pe Dealul Grui, Culmea Malului, Oşteana sau din Cuibul solitar.
*Poezii pe tema iubirii.
*Poezii legate de învăţătură şi culturalizarea maselor.
*Poezii în care demască exploatarea poporului muncitor şi exprimă revolta împotriva asupririi naţionale.
*Poezii în care-şi manifestă ultima dorinţă.

Vom reproduce câteva din poeziile sale:

Harfa
Lumea asta e o harfă/ Soarta muzicant ce cântă/ Inimile noastre strune/ Una-ntreagă, alta ruptă.// Degetele sorţii veşnic/ Cântă pe-ale sale strune/ Astăzi cântă cânt de nuntă/ Mâine cânt de-ngropăciune.

Primăvara
Cucul cântă prin verdeaţă/ În grădina căsei mele,/ Iar în pomi lângă fereastră/ Cântă două turturele.// În frăgar lângă portiţă/ Sboară-o merlă gălbioară,/ Fluerând înveselită/ De frumoasa primăvară.// Mititelele albine/ Se aşează uşurele,/ Pe mălini şi pe iasmine/ Şi culeg fagur şi miere.// Iar zefirul lin adie…/ Rozele mirositoare,/ Cari îşi scutură sglobie/ Roaua’n stropi de lăcrimioare.// Jos pe pajişte’n grădină/ Mii de flori încântătoare,/ Se apleacă de se’nchină/ Razelor fierbinţi de soare.// Ciocârlia se înalţă/ În zorile dimineţii,/ Ducând laudă măreaţă…/ Dătătorului vieţei.// Sus la codru’n depărtare/ Glas de tulnic să aude…/ Ce duios! – Răsună’n vale,/ Şi în suflet te pătrunde.// Iar păstorii să coboară/ Coalea seara’n amurgite,/ Cu doine trăgând din fluer/ Mână’n sat mândrele vite.// Tot! E vis şi armonie/ Când sfârşeşte luna Maiu,/ Firea’noată’n veselie/ Lumea toată-i ca un raiu!// Pentru mine toate aceste/ Sunt lucruri d’a doua mână,/ C’a trecut anii vieţei, -/ Plini de soare şi lumină.// Farmecul de primăvară/ În inimă nu-l simţesc!/ Razele fierbinţi de soare/ Sufletu-mi nu’l încălzesc!…// Primăvara vieţei mele/ A trecut! Nepăsătoare,/ N’o să mai reîntoarcă iară/ N’am s’o mai’ntâlnesc în cale!
(Cizer, Maiu, 1907) Veronica din Sălagiu
(G.D., Anul IV, 1907, nr. 25)

Primăvară
„Cicivară, cicivară”…/ Cânt’o pasere pe afară./ Cicivară – primăvară,/ Să iasă copii afară,/ Feciorii cu fluerul,/ Fetiţele cu acul,/ „Cicivară – primăvară”… Toţi copiii ies afară.// „Cicivară, cicivară”…/ Cântă păsărică iară,/ Să ieşim cu toţi afară!/ Că luceşte soarele/ Şi-şi trimite razele/ Pe toate răzoarele./ Cicivară – primăvară/ Să ieşim cu toţi afară!// „Cicivară – primăvară”…/ Cântă păsărică iară./ Ce frumos mai e p’afară!/ Căci soarele încălzeşte/ Şi zăpada se topeşte…/ Ghioceii-şi scot căpşorul,/ Căci li se’mplineşte dorul…/ „Cicivară – primăvară”.// „Cicivară, cicivară”/ S’a schimbat lumea p’afară!
(G.D., IV, 1923, nr. 10, p. 3)

Primăvara
Ciocârlia se înalţă/ În zorile dimineţii,/ Ducând laudă măreaţă/ Dătătorului vieţii.// Sus la codru’n depărtare/ Glas de tulnic se aude…/ Ce duios! – Răsună’n vale/ Şi în suflet te pătrunde.// Iar păstorii se coboară/ Coalea seara’n amurgite,/ Doine dulci cântând din fluer/ Mână’n sat mândrele vite.// Tot e vis şi armonie/ Când sfârşeşte luna Maiu,/ Firea’noată’n veselie/ Lumea toată-i ca un raiu!// Pentru mine toate aceste/ Sunt lucruri de’a doaua mână,/ C’au trecut anii vieţei,/ Plini de soare şi lumină.// Farmecul de primăvară,/ În inimă nu-l simţesc!/ Razele fierbinţi de soare/ Sufletu-mi nu-l încălzesc!…// Primăvara vieţei mele / A trecut! Nepăsătoare, / N’o să se re’ntoarcă iară/ Al meu cântec, al meu soare.
(Cizer, Mai 1907)
Veronica din Sălaj
(G.D., VI, 1925, nr. 14, 12 aprilie, p. 3)
Din lucrarea Veronica din Sălaj, ediția a II-a, adăugită și revizuită, autori Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012, pp. 14, 16, 18, 20, 23, 31, 54, 72-73, 96-97, 98-99.

Petru Galiș
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)